Iubirea ca etalon al normalităţii

Mircea Lăzărescu, Prof.Dr. Clinica Psihiatrică “Eduard Pamfil” Timişoara

            Iubirea e un fenomen firesc şi fundamental. Pe măsură ce omul a evoluat spiritual, ea a ajuns să se impună nu doar ca trăire individuală ci şi ca fenomen cultural, fapt pe care-l atestă lirica lumii. Religia creştină a făcut din iubire o temă dogmatică. Iar cultura Europei, pe măsură ce se afirma a dezvăluit fenomenul cvasireligios al iubirii ideale, prezent în Tristan şi Isolda, cântecele trubadurilor şi versurile lui Dante Alighieri. Dimensiunea antropologică culturală nu o poate eclipsa însă pe cea psihologică, care pornind din inima sufletului personal se dezvoltă prin procesul de apropiere şi fuziune sufletească a existenţei duale. Modelul psihologic developmental este cel al ataşamentului şi a instanţei “internal  working model” a lui Bowlby. Dar atât doctrina psihanalitică cât şi teoria ataşamentulu sau cognitivismul actual ce abordează empatia, nu pot epuiza fenomenul uman al iubirii. Metoda de elecţie rămâne cea fenomenologică, pe urmele direcţiei trasate de Max Scheller. Specialiştii în psihologie şi psihopatologie nu au voie însă să ignore acest etalon al normalităţii care este iubirea. Şi aceasta, deoarece atât ştiinţa cât şi medicina psihiatrică au nevoie de referinţe. Iar etalonul de referinţă pentru amândouă rămâne simţul comun al vieţii de cu zi, axat de fenomenul iubirii.