"Viata este o conditie obligatorie pentru a exista, dar insuficienta pentru A FI."

(Pr. Adrian Dobre)

DISCERNĂMÂNTUL, CRITERIUL NORMALITĂŢII

,,Spiritul de discernământ  e mai rar pe lume  chiar decât diamantele  şi perlele.” (La Bruyere)

           Discernământul, acest subiect controversat, reprezintă  aptitudinea  unei persoane, puterea acesteia de a înţelege semnificaţia faptelor sale, precum şi urmările acestora.

            Discernământul  reprezintă “facultatea esenţială a spiritului cu rădăcini adânci în intelect şi conştiinţă, care permite fiinţei umane să se orienteze în  complexul vieţii sociale pe răspundere proprie, în cadrul unei autonomii biopsihice, condiţionate de legile naturii şi de comandamentele moralei şi ordinii juridice pozitive, care garantează şi ocrotesc interesele şi aspiraţiile personale legitime.” (Tenchea, 1987).

Literatura de specialitate  evidenţiază  trei nivele ale discernământului. Pe primul nivel se situează cel elementar, instinctiv, reactiv sau de veghe, pe cel de-al doilea nivel se află  discernământul reflectat, logic sau de reflectare a realităţii şi pe al treilea nivel este cel anticipativ, axiologic cel de opţiune, de distingere a binelui de rău. Din cele trei nivele rezultă criteriile de abordare, care vor fi de natură psihologică, logică, medicală, juridică şi axiologică. Criteriul juridic surprinde capacitatea de a alege, dar şi de a fi responsabil.

Responsabilitatea reprezintă capacitatea de opţiune a actelor, ,,fiind liber cel ce are puterea de a reflecta asupra propriilor acte, cel care rezistă instinctelor, prevede consecinţele actelor proprii şi aspiră la un nivel moral superior.”- Aristotel.

          Evaluarea clinică a discernamântului precum şi a capacităţii psihice prezintă deosebiri, din punctul de vedere al bolilor psihice şi al stărilor psihopatologice. Voi  evidenţia anumite tulburări psihice  folosind  criteriul intensităţii din punct de vedere al destructurării conştiinţei. În oligofrenii, din cauza destructurărilor grave ale conştiinţei, pacientul/ clientul se află în incapacitate psihică, discernământul fiind abolit.

În cazurile de demenţă, oricare ar fi cauzele lor, discernămîntul este abolit. În privinţa persoanelor cu epilepsie,  clinicianul trebuie să compare faptele petrecute în momentul unor tulburări de conştiinţă  cu cele  de natură psihopatologică. Cazurile  de  schizofrenie vor putea fi apreciate diferenţiat, în funcţie de etapa evolutivă. În următoarele situaţii: delir de persecuţie, urmărire, filiaţie, otrăvire, halucinaţii auditive, discernământul este abolit. În situaţia  declanşării  psihozelor paranoide cu delir de persecuţie, de gelozie,cu posibilitatea de a comite acte antisociale, imprevizibile, discernământul este abolit. De cele mai multe ori, la baza actelor infracţionale de află  consumul de alcool, ca factor favorizant. Beţia patologică reprezintă o tulburare a conştiinţei care are un anumit substrat organic. În această situaţie discernământul este abolit. În categoria tulburărilor afective,  în cazul actelor distructive, agresive, nesăbuite privind bunurile proprii dar şi al persoanelor apropiate şi al celorlalţi din mediul apropiat reprezintă simpom al fazei maniacale. Discernământul acestor pacienți este abolit. În cazul melancoliei de involuţie sau o altă formă de depresie, care de regulă se declanşează la vărsta a treia, prezintă aceeaşi apreciere a discernământului- acesta este abolit.

             Dificultatea în aprecierea problematicii discernământului derivă din individualizarea aprecierii lui, care face imposibilă elaborarea unor şabloane care să realizeze legătura dintre tipul bolii clientului şi discernământ.

ANGELA CÎMPEAN

Psiholog  clinician in supervizare

Mai mult